attachmentparenting.ro/forum

Forumul romanesc de attachment parenting

Site Logo

Acum este Lun Ian 20, 2020 12:09 pm

Ora este UTC+02:00 UTC+2




Scrie un subiect nou  Răspunde la subiect  [ 5 mesaje ] 
Autor Mesaj
 MesajScris: Lun Feb 25, 2008 8:42 am        Subiectul mesajului: Attachment Parenting 
Neconectat
moderatoare
Avatar utilizator

Membru din: Vin Ian 18, 2008 11:25 am
Mesaje: 8182
Localitate: Montreal, Canada
Attachment Parenting

Să pornim de la educaţie, de la etimologia cuvântului educaţie, care înseamnă a aduce în afară.
Nu poţi să aduci în afară decât ceva care există, nu poţi să aduci în afară ceva inexistent fiinţei umane.
Înainte de toate, trebuie să ne interogăm noi înşine, care este natura fiinţei umane şi implicit a puiului de om?
Am pornit de la premisa că fiecare individ e, înainte de toate, un organism care nu poate fi privit în afara psihicului său şi însumează corp, emoţii şi spirit având o natura pozitivă şi demnă de încredere. Fiinţa umană are în ea însăşi o forţă, o energie direcţionată în dezvoltarea capacităţilor utile propriei sale întreţineri, autoreglării şi autorealizării (Rogers). Deci menirea e aceea de a-i favoriza copilului procesul de aducere în afară a potenţialului său pentru a-l ajuta să dea sens umanităţii sale. În această perspectivă nu trebuie intervenit în educaţia sa pentru a corecta, ci pentru a-l ajuta de-a lungul procesului prin care omul se naşte pe sine, să păstreze o bunastare, un echilibru cu el însuşi şi cu mediul, dându-i în permanenţă posibilitatea de a fi acompaniat de bucuria de a trăi.

Fixarea de target-uri precum îl voi face medic sau va cânta la pian ar trebui eliminate căci scopul este să încercăm să individualizăm metodele potrivite pentru a-i favoriza creşterea, maturizarea sa, încercând să-l ajutăm să devină o fiinţă echilibrată, cu respect faţă de sine, capabilă în permanenţă să-şi actualizeze tendinţa, nicidecum să-i trasăm parcursul existenţial sau profesional.
Au însă toate astea legătură cu educaţia încă din faşă, cu somnul, cu ţinutul sau neţinutul în braţe, cu alimentaţia adecvată?


Ce este attachment parenting? Printr-o traducere simplistă se poate ajunge să se înţeleagă că vorbim despre nişte părinţi hiperprotectivi, care îşi sufocă pruncii printr-o atenţie exagerată, nelăsându-le acestora spaţiul, posibilitatea de a învăţa să fie independenţi.
În realitate, attachment parenting nu face altceva decât să ratifice una din legile naturii: puii au nevoie de prezenţa constantă, de iubirea părinţilor, iar aceştia simt în mod instinctiv dorinţa de a le sta puilor aproape, de a răspunde prompt necesităţilor.
Paul Klein susţine că dacă e adevarat că descindem din mii de generaţii de vânători-culegători, câteva sute de generaţii de agricultori şi câteva zeci de generaţii în era industrială, atunci specia umană, psihic şi fizic a evoluat îndeosebi în perioada epocii de piatră. Chiar dacă o perioadă de 10.000 de ani pare una îndelungată, nu este decât un moment în întregul proces de evoluţie umană. Ceea ce suntem astăzi este rezultatul unei selecţii naturale care a avut loc în perioada în care omenirea era încă în stadiul de culegători, vânători. Fiecare nou-născut vine pe lume pregătit pentru contextul epocii de piatră, în această viziune e interesant să ştim cum este programat să se nască puiul de om, de cât timp există cărucioare, scăunele, pătuţuri menite să îndepărteze puiul de mamă şi dacă această perioadă de timp i-a dat şansa puiului de om modern să se adapteze noilor conjuncturi care, din fericire, se pare că au fost adaptate doar în lumea occidentală, restul populaţiilor pământului continuând să-şi ţină puii aproape de corpul mamei.
Attachment parenting e un concept simplu, evident d.p.d.v. biologic al fiecarui mecanism de supravieţuire a speciei şi totuşi unul atât de îndepărtat de mentalitatea societăţii noastre.
Părinţii, în foarte multe situaţii, atunci când au hotărât să adopte calea cea mai armonioasă cu necesităţile fiilor lor se trezesc în situaţia de a fi "crizaţi"sau catalogaţi ca fiind "crizaţi". Aceşti părinţi, în majoritatea cazurilor, apar excesiv de protectori în raport cu propriii copii, disperaţi, incapabili să deosebească între satisfacerea propriei nevoi, de a răspunde chiar şi falselor nevoi a copiilor şi satisfacerea unor nevoi reale şi imperioase a copilului.

Întregi generaţii crescute în ultima sută de ani au crescut în bază a teorii şi practici în care se încuraja plânsul(văzut adesea ca binefăcător), respectarea orariilor de somn şi mese, dormitul solitar, neluatul în braţe, practici absolut lipsite de sens din punctul de vedere. biologic şi mai ales emoţional.
Pentru a înţelege mai bine attachment parenting e nevoie să cunoaştem şi această cultură a desprinderii precoce, fiindcă, din nefericire, trăim într-o cultură a despărţirii, de rupere prematură în suferinţă, de lipsă de empatie faţă de durerea nedisimulată a copilului .
Ce propun canoanele societăţii noastre referitor la educaţie? Societatea teoretizează şi apreciază despărţirea, separarea. La originea acestei practici pe de o parte stă aspiraţia spre un model uman bazat pe autodisciplină, pe de altă parte e lipsă noastră de încredere faţă de toate manifestările umane care se sustrag controlului nostru.
Tendinţa de a controla merge mână în mână cu tendinţa de a fi controlaţi, adulţii crescuţi în acestă filosofie educaţională fiind mult mai predispuşi la a se conforma normelor dictate de societate, de a acceptă tacit, fără revoltă, definiţii ale realităţii impuse de cei care sunt în poziţie de autoritate, aceşti adulţi se simţ ameninţaţi de comportamente "în afară normelor" şi simt nevoia de a pune totul într-o schemă dată care să le ofere siguranţă. Aceşti adulţi care au suferit copii fiind vor acţiona contrar instinctului, şi odată ajunşi adulţi vor nega suferinţa trăită, reafirmând necesitatea metodelor coercitive, perpetuând acest model educativ pe care l-au simţit ca eronat, nenatural, de foarte multe ori.
Abordarea rolului genitorial se desprinde din acesta cultură a separării şi se bazează pe o serie de premise negative.
Părinţii atunci când gândesc ceea ce e bine sau rău pentru copilul lor nu se bazează adesea pe propriile percepţii şi intuiţii, pe observarea atentă a copilului, ci pe norme exterioare familiei, un sistem de norme care vor fi aplicate rigid, fără variaţii şi excepţii, fără situaţii adpatative, punându-se un accent deosebit pe repetare, ca mod de fixare a unui comportament acceptat, dorit de către părinţi.
Alte idei preconcepute sunt acelea că toţi copiii tind instinctiv să facă greşeli, sunt răi natural, sălbatici, nevoile unui nou-născut sunt capricii, comportamentul său îi este periculos lui însuşi său şi deci nu este acceptat de societate. A creşte un copil în această viziune înseamnă a obstacula, a devia, a corecta tipuri comportamentale spontane până în momentul în care copilul se adaptează unui stil şi unor obişnuinţe considerate că normale. E o metodă pedagogică liniară, un parcurs în sens unic, de la adult la copil.
Acest parcurs este definit de către unii psihologi, pediatri drept regularizarea copilului, dar adevărul crud e că vorbim de fapt despre o modalitate de condiţionare dură, de modelare a copilului pentru a fi conform normelor societăţii.

Există norme ale societăţii general acceptate?

Cu siguranţă, iar una din aceste norme duce şi la stabilirea nivelurilor de trăi.
Ce s-ar putea înscrie în normă atunci când vrem să stabilim un nivel de trăi minim general acceptat de societatea industrială?
Alegerea unui produs ar putea reprezenta un exemplu în acest sens. Adică începem să alegem, să ne hotărâm între un telefon marca Samsung şi un altul Nokia, să alegem între o fustă roşie creată de un designer celebru sau o alta albă, a altui designer, între o varză şi o alta.
Şi suntem mulţumiţi, satisfăcuţi că putem alege, că ne-am exarcitat şi continuăm să exercităm un drept democratic, acela de a fi diferiţi.
Dar oare ne exercităm noi acest drept? Unii vor fi convinşi că da. Asta pentru că nu l-a impidicat nimeni să-şi cumpere ultimul GPS la maşină când încă după 2 luni de la achiziţionarea mult visatului obiect ştie să-i folosesca numai 2, 3 funcţiuni, iar în rest tot cu hartă stradală se descurcă?!.
Da, dar pentru el a fost o necesitate. Şi-a dorit mult acest telefon, această fustă etc .
Reîntorcându-ne la regularizarea copilului şi implicit a adultului în devenire, proces care se referă la acea muncă de condiţionare dură (e dificil să modelezi adevărată natură a omului pentru a fi confor normelor societăţii, pentru a-şi putea exercita mai târziu dreptul de-a fi diferit, de a putea să aleagă între un telefon roşu sau un altul bleu), putem înţelege de aici şi multitudinea subiectelor de tipul "Ce să mă mai fac cu el, nu vrea să...." (se poate alcătui o listă infinită de acţiuni pe care un copil vă refuza să le facă, dar mama, beneficiind şi de suportul altor mame aflate în aceaşi situaţie, şi de sprijinul aşa- zişilor specialişti, psihologi de serviciu, va găsi soluţia pentru a nu se pune într-o situaţie ridicolă atunci când copilul se află într-o situaţia de criză. Şi astfel apar regulile de comportament (pentru a evită situaţiile jenante în ochii celorlalţi) atât în casă cât şi pe stradă. Este însă posibilă impunerea unor reguli de comportament când vorbim despre fiinţe abia aflate la începutul procesului creşterii?

Regulile, cât de importante sunt ele?

Diverse articole, cărţi predică ideea că un părinte trebuie să fie constant, că o regulă odată creată trebuie să fie aplicată constant, indiferent de circumstanţe, pentru a o fixa, pentru a nu crea confuzie copilului.
Problema apare în momentul în care mă interoghez în legătură cu constanţa mea ca părintei în a aplica această regulă.
Regurile se stabilesc iniţial pentru că pruncul a trecut peste un anumit prag de toleranţă, dar dacă în situaţia similară (a doua zi să presupunem) gradul nostru de toleranţă (pentru că , de exemplu, suntem vulnerabili, sensibili la primăvara instalată afară, dar regula fusese stabilită într-un moment deprimant, de iarnă prelungită) e ceva mai mare? Ce facem? Adoptăm o atitudine rigidă, care nu ne oglindeşte fidel starea de spirit, atitudinea faţă de acţiunea respectivă, faţă de copil? Devenim falşi?
Cred că această dilemă încetează să mai fie o problemă atunci când acceptăm că regulile pot să fie mai mult său mai puţin flexibile, adaptabile diferitelor situaţii. S-ar putea spune că e o condiţie pentru a conserva armonia în familie. A fi fluctuant în privinţa regulilor nu are nimic de a face cu capacitatea copilului de a o percepe o regulă ca atare adaptabilă contextului.
Behavioriştii, specialiştii în comportamentul infantil par să fi ignorat total această situaţie, lăsând în afara discursului problema, a unei posibile adaptarări în funcţie de situaţie.
Fiinţele umane nu însuşesc prin repetare şi pedepse, aşa cum vor să lase să se creadă behavioriştii, ci însuşim prin intermediul medierii pe care o realizează cel care acompaniază copilul în parcursul descoperirii lumii.
Acesta e un fapt observat în cadrul celor mai recente studii utilizând tehnica neuroimaginilor pentru "a vedea" în creierul celui care gândeşte.
Când copilul este pus în faţa unui obiect nou, a unei situaţii noi, el nu priveşte obiectul, nu studiază situaţia, ci îşi priveşte mama (figura de referinţă), care la rândul ei priveşte, studiază acea situaţie. Copilul îşi reglează propriile reacţii în funcţie de recţiile mamei cu privire la acel obiect, acea situaţie.
Copilul sintetizează reacţiile adultului cu privire la elementele ale mediului exterior, asimilând treptat experienţa.
Copiii autişti au tocmai această disfuncţie, nu reuşesc să aibă un tip de învăţare prin intermediul persoanei aflate în imediata sa vecinătate.
Regulile, cu cât sunt mai naturale şi într-adevăr conectate la realele nevoi ale mamei, tatălui, familiei în complexul său, cu atât sunt mai uşoare pentru un copil să şi le însuşească. În caz contrar, o regulă rigidă, imuabilă şi-o va însuşi, vă fi capabil să devină ascultător, dar niciodată capabil să transfere această regulă în situaţii similare, să-i amplifice contextul, să înţeleagă că este necesară o derogare de la regulă atunci când situaţia o impune, deci îi vă putea fi chiar destructibilă în timp.


Ideologia care susţine această abordare a creşterii, a educării unui copil, se exprimă printr-o serie de afirmaţii categorice pe care părinţii, mamele în particular, aud că li se repetă din diferite surse mai mult său mai puţin demne de încredere:
- copilul are nevoie să fie obişnuit, să i se regularizeze funcţiile fiziologice ( a mânca, a dormi, a evacua)
- copilul nu ştie de ce are nevoie cu adevărat pentru a-şi menţine bunăstarea fizică şi mentală, motiv pentru care va fi învăţat să suporte o stare de non-satisfacere a realelor sale nevoi, acest copil va fi "ajutat" să accepte îngrijirile fizice şi fiziologice care-l vor determina să crească sănătos şi fericit
- copilul tinde să opună rezistenţă fiecărei etape de creştere ( a mânca, a sta singur, a-şi însuşi noţiuni) şi deci este indicată exercitarea unei presiuni asupra acestuia pentru a-l determina să progreseze, deci devine matur, autonom pentru că este constrâns să o facă
- lumea e periculoasă şi dificilă, viaţa e o continuă luptă pentru existenţă, deci copilul va fi implicat în această luptă altfel nu vă învăţa să se apere, să se protejeze în faţă vicisitudinilor
- copilul trebuie să înţeleagă, din păcate, un lucru dureros: cine nu suferă nu creşte.

Ce este adevărat din toate aceste teorii? Dacă se trece la o analiză profundă a acestor premise se va realiza că nu este absolut nimic adevărat din cele expuse. În culturile în care copiii sunt trataţi pentru ceea ce sunt - fiinţe dependente de adulţi, care au nevoie de prezenţa constantă şi afectuoasă a adulţilor, de îngrijirile plină de dedicaţie a acestora, fiinţe care sunt tratate cu tandreţe şi într-un profund respect faţă de ritmurile lor naturale, în rândurile acestor culturi se produc cel puţin adulţi la fel de maturi şi autonomi, dacă nu mai maturi şi autonomi faţă de populaţiile, culturile în care se teoretizează aplicarea cu stricteţe a regulilor fixe. Modelul genitorial bazat pe o separare precoce a nou-născutului de mamă, alăptarea în orarii, înţărcarea precoce (săptămâni, luni, în loc de ani), dormitul în pătuţuri şi în camere separate, a nu răspunde plânsului copilului şi nevoii imperiose de contact fizic decât în orarii prestabilite (la ora mesei, în momentul schimbării scutecului, în momentul băiţei, al masajului, în caz de boală) constituie un model genitorial specific doar unor ţări industrializate. Acest model parental este relativ recent în istoria umanităţii. Atunci de unde provin toate aceste teorii de regularizare a nou-născutului, de unde prind forţa de a se declara legitime, utile?




La sfârşitul secolului al XIX-lea ( în mod particular în Europa continentală, datorită pedagogului Schroeber, iar în Statele Unite datorită pediatrului H. Holt) s-a născut ideea în rândul medicilor şi a puericultorilor că excesivele îngrijiri acordate copilului sunt inutile şi periculoase, că toate aceste îngrijiri ar induce o stare de slăbiciune care ar "fura" din forţa de caracter a copilului încurajându-l în a-şi păstra anumite slăbiciuni ulterior dificil de îndepărtat. Aceste idei au fost încă o dată fixate de o altă teorie care s-a născut la începutul secolului al XIX-lea: behaviorismul sau teoria comportamentală. Behevioriştii au adoptat-o ca punct de plecare în educaţie: modelul mecanic al individului, văzut ca o cutie neagră în care este indus un stimul pentru a naşte un răspuns. Deoarece doar comportamentul e direct observabil, ceea ce nu putea să fie în mod obiectiv observat - dorinţele, sentimentele - nu constituiau obiect de interes, în mod substanţial nu existau. Potrivit acestei teorii, repetat sistematic, un stimul de un anumit tip se stabileşte o obişnuinţă numit reflex condiţionat. Dozând cu măiestrie artistică stimulii plăcuţi şi neplăcuţi, comportamentaliştii considerau că comportamentul poate să fie modelat în modul considerat că fiind cel mai avantajos.
Din cauză acestor teorii se susţineau metode pedagogice în care se sublinia nocivitatea luării în braţe a copilului când acesta plângea (încurajare pozitivă) datorită faptului că l-ar încuraja să plângă din nou. În aceeaşi perspectivă se recomandă părinţilor cu căldură că nou-născuţii să fie obişnuiţi situaţiilor neplăcute, cum ar fi a stă singuri, să nu reclame prezenţa părinţilor, noaptea să rămână în camere întunecate etc.
Mass-media, care în general se face purtătoare de cuvânt a culturii dominante, reafirmă aceste teorii comportamentaliste absolutizând în fraze tipice gen: "Psihologia a demonstrat că....", "Psihologii afirmă: " astfel încât toate acestea par teorii universal acceptate şi nu teorii care nu sunt altceva decât rezultatul unui curent de gândire particulară. Trebuie să conştientizăm că nu există o singură teorie pedagogică, aşa cum nu există o singură şcoală psihologică. Există foarte multe şcoli şi teorii care abordează diferit educaţia, că în cadrul fiecărui curent pedagogic există diverşi specialişti care pot să propună teorii diverse referitoare la ceea ce înseamnă "a fi buni părinţi".
Oricum există numeroşi autori care au afirmat în mod explicit dreptul şi necesitatea ca mamele şi copiii să-şi rezerve propriile spaţii, timpul necesar amândurora. Doar gândindu-ne la Freud, autorul conceptului psihoanalitic referitor la frustrare ca stimul al dezvoltării personalităţii, constatăm că teoria sa este în mod constant adusă în faţă pentru a se legitima orice gen de constrângere, de lipsă de atenţie faţă de nevoile primare ale individului. Cu toate acestea, Freud nu a afirmat niciodată că frustrarea e singurul mod de creştere interioară, maturizare, că procesul de creştere trebuie forţat. Alţi psihoanalişti ca Stern sau Winnicot vin şi cu o perspectivă nouă. Amândoi au individualizat importanţă raportului special care se stabileşte între mamă şi copilul său, cum acea legătură intimă stabilită între ei e perfectă pentru a satisface nevoile vitale a amândurora. Amândoi au afirmat funcţia mamei de a media legătura dintre lumea exterioară şi universul interior al copilului.
Winnicot subliniază faptul că un copil are nevoie de timp pentru a se maturiza, la începutul vieţii copilului necesităţile, cererile acestuia sunt urgenţe, iar nou-născutul nu este în măsură să suporte nici biologic nici emotiv întârzierea satisfacerii nevoilor, că nou-născutul trăieşte o deznădejde, o teamă terifiantă, pierde controlul emoţiilor sale, al percepţiei realităţii, Eul său se dezintegrează şi poate trăi o panică adâncă. Repetarea acestei experienţe negative poate să obstaculeze o normală structurare a Eului lăsând psihicul copilului fragil, întârziindu-i şi o adaptare la realitate, determinându-l pe copil să-şi creeze un ataşament angoasant, deci implicit să-şi continue permanenţa lângă mamă. La polul opus stă ataşamentul securizant, cel care nu-i rezervă copilului temeri de neimaginat (una din cele mai mari temeri e cea de separare), acest ataşament îi permite copilului să-şi construiasca un echilibru solid al Eului, ceea ce va însemna bazele sănătăţii mentale.
O altă teorie psihologică o dă Carl Rogers (1), unul dintre părinţii psihologiei umaniste. Abordarea rogersiană e la polul opus abordării behavioriste, persoana fiind respectată că fiind individ unic, cu propria istorie, cu propriul parcurs, individul fiind considerant competent în tot ceea ce-l priveşte, capabil să-şi actualizeze tendinţa(să-şi dezvolte propriul potenţial).

Încercând o aprofundare a celor două teorii educaţionale observăm că sunt în poziţii opuse, că suntem în faţă a două modele pedagogice diferite, dar şi în faţa a două perspective diferite ale vieţii, a relaţiilor cu alţii, a raporturilor cu societatea. O cheie pentru a înţelege aceste două viziuni de viaţă opuse o dă un alt psiholog, filosof , Erich Fromm (2). Într-una din cărţile sale cele mai conoscute descrie cum pot să fie opuse cele două modalităţi existenţiale ale omului: a fi şi a avea (the being mode, the having mode). În modul de " a fi" individul este concentrat asupra lui însuşi, asupra a ceea ce este, ceea ce-l defineşte în procesul dinamic de interacţiune cu mediul înconjurător, asupra a ceea ce-l determină să se maturizeze, să se formeze că persoană conştientă de ea însăşi. În modul de " a avea" , individul se valorizează în funcţie de ceea ce posedă. În mod direct se verifică fenomenul deteriorării psihicului individului, al transformării a unor părţi din Sine în obiecte. Astfel nu mai suntem trişti, bolnavi, îndrăgostiţi, ci avem o supărare, o depresie, o boală, o iubire. Aceste sentimente sunt identificate ca obiecte şi proiectate în afară Eului. Prin intermediul posesiunii tuturor acestor depresii, iubiri, bogăţii putem să controlăm acele părţi ale Eului care ne inoportunează. Pierderea tuturor aceste obiecte poate să-l facă vulnerabil pe individul care este în modalitate de "a avea", poate să ducă la însuşi pierderea sensului identităţii, căci "cu cât sunt în posesia a mai puţin cu atât mai puţin exist", Obiectele prin însuşi natura lor se pot distruge, fura, pierde, ceea ce duce la un stadiu constant de vulnerabilitate. Pentru a face faţă marii temeri de a pierde se încearcă în permanenţă să se exercite un control asupra acestora ( că este vorbă de obiecte, persoane sau procese) prin intermediul obstaculării, a regulilor, schemelor rigide, diverselor definiţii etc. O persoană cu cât este mai mult în modalitatea "a avea" riscă să-şi coboare standardele nivelului de trăi date de o societate de consum atunci când este constrânsă să rămână acasă pentru a seconda, a-şi împlini rolul de mediator al copilului cu mediul exterior.Cu cât cineva este într-o mai mare măsură în modalitate de "a fi" cu atât va percepe mai puţin, va verifică sentimente de frustrare interioară într-o mai mică măsură, suferinţă legată de lipsă obiectelor în momentul în care va alege să secondeze copilul pe tot parcursul maturizării acestuia.
În bază acestei chei de înţelegere putem să redefinim modelul genitorial detaşat legat modalităţii " a avea" şi modelul attachment-ului legat modalităţii " a fi" într-un mod mult mai precis putând să definim primul model - modelul controlului, iar al doilea model - modelul empatic.

Modelul genitorial specific controlului vs. Modelul genitorial specific empatiei
- importanţă standardului normalităţii - importanţă unei abordării individualizate
- rigiditate dată de schemele de referinţă - flexibilitate bazată pe context
- criterii heterocentrale menite să delege - criterii autocentrale şi de autoregularizare
- intervenţii pedagogice de tip corector, coercitiv - intervenţii pedagogice bazate pe empatie
- teoria tendinţei înspre eroare - teoria tendinţei actualizante


Şi totuşi, proastele obiceiuri?


Copiii care au primit răspunsuri pozitive în momentul în care au lansat necesităţi de natură biologică, emoţională său de orice altă natură sunt capabili să abandoneze fără mari dificultăţi vechile obiceiuri. Tocmai pentru faptul că nu au experimentat niciodată temeri şi privări devin autonomi, dornici de a se alătura restului familiei în obiceiurile sale cotidiene. E foarte posibil că aceşti copii care au fost în contact permanent cu instinctele lor cele mai profunde şi care se aşteaptă la respect, disponibilitate din partea societăţii vor suferi nu de puţine ori atunci când vor fi puşi în situaţii umilitoare, când vor fi ignoraţi, ridiculizaţi, constrânşi să îndeplinească diferite ordine.


Menirea unui părinte care a adoptat filosofia attachment parenting nu e să răspundă nevoilor imaginare pe care le atribuie copilului, ci doar nevoilor reale pe care acesta le reclamă.
Aici însă se naşte întrebarea: care sunt nevoile copiilor? Faptul că un copil nu vrea să stea în scăunel la o vârsta fragedă e un moft sau reprezintă o reclamare imperioasă de satisfacere a unei nevoi?
Să pornim de la luatul în braţe atât de condamnat în societatea noastră.
Majoritatea consideră că dacă un nou-născut va fi luat în braţe la fiecare reclamare a acestei nevoi acesta se alintă, se viciază, iar noi contribuim la a-l face să devină un capricios, aceste comportamente negative fiind bine să le frânam încă din faşă.
Aceasta este mentalitatea comună referitoare la ţinutul în braţe.
Pentru a clarifica oarecum acest aspect e bine să deosebim între viciu şi prost obicei.
Viciul se referă la ceva dorit de noi, dar care ne poate provoca rău (ex. a fuma e un viciu), prostul obicei nu ajunge să fie atât de periculos ca viciul şi nici nu ajunge să creeze dependenţă.
Spre deosebire de adult, un nou-născut nu poate să-şi dorească ceva dăunător sănătăţii sale, deoarece existenţa sa e deocamdată condusă de instinct. La fel ca oricare alt mamifer, şi puiul de om poate să dorească doar de ce are nevoie: să mănânce când îi este foame şi nu când e în faţa unei vitrine cu covrigi, să iasă din casă când a obosit să privească în gol tavanul camerei, nu când limbile ceasului arată că e deja ora 5, adică ora stabilită de ieşire la plimbare. Tocmai datorită faptului că universul interior al nou-născutului este controlat încă doar de instinct, micul pui de om nu poate să vadă lumea cu ochii noştri, ai părinţilor, nu este în poziţia de a înţelege când este oportun sau nu să ceară ceva, deci el îşi va manifesta o nevoie stringentă pentru el în momentul imediat individualizării acestuia (ex. nu va aştepta ca mamă să-şi termine convorbirea la telefon sau duşul, ci va reclamă imperios satisfacerea acelei necesităţi sperând ca cineva să apară, să răspundă plânsului său, agitaţiei sale).
În concepţia teoriei comportamentaliste, se considera, încă se consideră, că un nou-născut nu are competenţe specifice pentru a-şi individualiza nevoile, în timp ce adulţii instruiţi de specialişti ştiau/ştiu când îi e foame copilului, când trebuie ţinut în braţe şi cât trebuie ţinut în braţe. Tot aceşti specialişti ştiau/ştiu şi de cât lapte are nevoie un copil şi de ce jucării...
Începând cu anii 60 s-a descoperit că nou-născuţii, încă din primele zile, chiar nefiind capabili să-şi procure mâncarea în mod autonom, ştiu cu exactitate de ce au nevoie pentru a li se asigura supravieţuirea şi pentru a fi fericiţi , a continua să existe în bunăstare, stadiu care are o contribuţie covârşitoare în chiar construirea sistemului imunitar! În timp s-a ajuns la înţelegerea că a da credit necesităţilor nou-născutului nu poate să ducă decât la bunăstarea acestuia, a decide în locul lui poate să devină în schimb extrem de periculos, riscându-se chiar dezvoltarea armonioasă a nou-născutului în plan fizic, emotiv, psihologic.
Psihologi atenţi precum Piaget au înţeles că sugarii în primele luni nu sunt capabili să se înţeleagă pe ei însişi separaţi de lumea externă, ei şi lumea externă sunt una, sugarii îşi percep propriul corp împreună cu cel al mamei ca entitate unică. În primele luni de viaţa, sugarul e incapabil să conştientizeze noţiunile de timp aşa cum noi le percepem, pentru el existând doar prezentul, nedistingînd între înainte şi după, neînţelegând că există raporturi de cauză şi efect, ci reuşeşte numai să înţeleagă că există aici şi acum.
Atunci când un sugar manifestă o nevoie fizică sau mentală, creierul său pune în act o serie de mecanisme menite să atragă atenţia adultului pentru a-i satisface nevoia şi pentru a restabili echilibrul psihofizic al bunăstării. Atunci noi, cele care reprezentăm pentru copil figura maternă, suntem extensia lui, suntem menite să fim prezenţe constante, prompte pentru ei, în a-i ajuta să trăiască într-o continuă bunăstare, pentru a-i face fericiţi. Trebuie să ne aducem aminte că un nou-născut, biologic vorbind, apare atunci când este capabil să trăiască autonom în afară uterului mamei sale, dar se va naşte în mod concret, real, doar atunci când va fi conştient de faptul de a fi pe lume. Până în acel moment va dori să fie luat în braţe, va vrea să fie alimentat la cerere, va vrea să i se satisfacă toate nevoile biologice, emotive.

Şi auzim atât de des…

" Eu îi dau căldură sufletească, mângâieri, atingeri, îl iubesc şi fac totul pentru el" , iar în succesiunea discuţiei: "Eu 5 minute l-am lăsat să plângă, pentru că trebuie să înţeleagă că nu-i doar el, mai este soţul, mai sunt şi eu..."
Să înţeleagă?! De ce instrumente , mecanisme are nevoie un nou-născut ca să înţeleagă? De raţiune, fireşte, căci în afara raţiunii nu se poate înţelege niciun concept.
Dar este nou-născutul dotat cu raţiune?
Nu suntem noi cele care nu raţionăm sau raţionăm greşit atunci când ne aşteptăm ca un nou-născut de numai câteva luni să înţeleagă că mama îi va răspunde peste 5 minute, când va fi liberă? Este însă capabil sugarul să înţeleagă acest "peste 5 minute"?.
Şi totuşi există copii care în timp au "înţeles" că mama nu vine, mama nu răspunde nevoilor sale, copii care adorm şi dorm singuri.
De fapt, aceşti nou-născuti n-au înţeles nimic, s-au resemnat doar, li s-au creat condiţionări.

1. Carl Rogers
2. Eric Fromm


Sus
   
 
 MesajScris: Lun Feb 25, 2008 10:52 am        Subiectul mesajului:  
Neconectat
cartonas rosu
cartonas rosu

Membru din: Dum Ian 20, 2008 5:35 pm
Mesaje: 228
Localitate: bucuresti
este foarte greu sa cresti un copil singura in acest mod; in culturile in care copiii sunt crescuti asa, exista comunitate, care te ajuta; daca este cineva cu mama este mai usor; mamele singure nu stiu daca isi permit sa creasca asa un copil iar in timpul de acum, marea majoritate sunt singure (nu stiu cate isi permit sa-si angajeze menajera etc); ramane sa faci curat, mancare, nemaivorbind de un timp personal de care fiecare are nevoie

mie mi-a stat karolina 4 luni la san, daca nu erau ai mei, unde sa ma duc, ce ma faceam? probabil as fi renuntat la alaptat; sunt multe femei care nu-si permit sa tina un prunc non-stop la san si in brate, asa ca de aceea "masurile anti-copil" cum le zic eu au atata succes. mai e ceva, mie mi se pare important si ca mama sa se ingrijeasca, eu una n-am chef sa arat la 40 de ani ca la 60, asa ca la momentul in care va pleca taica-meu voi angaja o femeie pentru 4 ore.

din pacate realitatea asta e.

_________________
Karolina (10.06.2007)


Sus
   
 
 MesajScris: Lun Feb 25, 2008 11:25 am        Subiectul mesajului:  
Neconectat
moderatoare
Avatar utilizator

Membru din: Vin Ian 18, 2008 4:33 pm
Mesaje: 2362
Site web: http://www.sling.ro, www.poarta-ma.blogspot.com
Localitate: bucuresti
nemora, da, e greu, dar se poate. si atat timp cat faci totul cu placere, recompensele sunt atat de mari incat efectiv nu mai simti greul.

cred ca depinde f mult de fiecare familie in parte. daca toti membrii familiei -fie ei si doar 2- realizeaza ca cel mai important e copilul atunci totul decurge lin. dar daca tatal asteapta sa ii calci camasile la fel ca inainte, sau sa aiba masa intinsa cand ajunge acasa..nu stiu cum e..banuiesc ca si mai greu...dar noi ne-am adaptat din mers. si se poate. si e frumooooos....frumos rau...

cat despre cum arati..eu zic ca atat timp cat te simti bine, cat esti impacat cu tine insuti si esti plin de viata, de dorinta...atunci esti unul din acei oameni care la 40/50/60/80 de ani radiaza de fericire si sunt plini de viata. si nici nu le dai varsta reala. pe mine una nu ma deranjeaza deloc ca ies afara in 3 tinute toata saptamana. sau ca mai am doar 2 perechi de blugi. cand ies cu el, cand radem si ne alergam pe afara, cand el imi zambeste non stop...crede-ma ca uit de haine. si cei din jurul meu la fel. pt ca zambetul lui acapareaza toate privirile. nu as da asta pe o partida de shopping nici sa ma bati. ma lasa rece o cucoana la 4 ace, fardata, aranjata, vopsita, cu haine ultimul ragnet, cu carucior de super fitze in care un copil priveste in gol cu suzeta in gura. pe cand un copil care copilareste ma cucereste instant. si cu alti ochi ii privesc parintii. fie ca sunt dichisiti sau nu. iar parerile celor care nu au copii...sincer iti spun, ma lasa rece. pt ca ei NU STIU. la fel cum nici eu nu am stiut cum ti se poate schimba viata. si tot sistemul de valori.

am iesit un pic pe langa subiect dar daca o fi nevoie, ne mutam la altul..

_________________
Poarta-ma!

Imagine


Sus
   
 
 MesajScris: Lun Feb 25, 2008 1:53 pm        Subiectul mesajului:  
Neconectat
cartonas rosu
cartonas rosu

Membru din: Dum Ian 20, 2008 5:35 pm
Mesaje: 228
Localitate: bucuresti
barbatu-meu munceste de dimineata pana noaptea, si sambata; nu-s o impopotonata, dar sunt o femeie care se ingrijeste (fac gimnastica, ma demachiez, ma cremozez, imi place sa ma imbrac misto, sa pun o margea, sa fiu epilata); dupa ce s-a nascut karo, cateva luni bune m-am limitat la dusul zilnic si la spalat pe dinti; de-abia acum am inceput sa-mi revin, fiindca am ajutor, si asta ma face sa ma simt bine, si vreau ca fetita sa nu aiba ca model o sluga nepieptanata; fetita nu sta deloc singura, nu doarme singura nici ziua, trebuie sa gasesc timp sa ii fac ei mancare, i-am pus un patut in bucatarie, o duc cu scaunul de masa cu mine in baie; depinde de limitele fiecareia in parte, si probabil si de personalitatea copilului; karo este un copil extrem de atasat, dar totodata si extrem de afectuoasa! ce vreau sa spun este ca e greu sa fii ap fara ajutor, eu una fara suport n-as fi putut fi asa, am avut momente in care singura fiind cu ea m-am enervat rau...
cand mai vine maica-mea si am incredere sa o las cu ea si sa ies la o cafea cu barbatu in oras este super, eu personal simt nevoia sa mai fiu singura sau numai eu cu sotul, noroc ca toata lumea este intelegatoare, inclusiv el
insa cum spui tu Diana, copilul meu este fericit si pozitiv, si asta e cel mai important :)

_________________
Karolina (10.06.2007)


Sus
   
 
 MesajScris: Mie Oct 29, 2008 11:49 pm        Subiectul mesajului:  
Neconectat
Avatar utilizator

Membru din: Vin Ian 18, 2008 12:36 pm
Mesaje: 2784
Site web: http://atasatlasanulmamei.blogspot.com/;http://www.nocirc.org/centers/centers.php
Localitate: Bucuresti
http://www.youtube.com/watch?v=KxnXtqiT ... re=channel
http://www.youtube.com/watch?v=fHso_U0r_is

_________________
Imagine

Imagine


Sus
   
 
Afişează mesajele din ultimele:  Sortează după  
Scrie un subiect nou  Răspunde la subiect  [ 5 mesaje ] 

Ora este UTC+02:00 UTC+2


Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 0 vizitatori


Nu puteţi scrie subiecte noi în acest forum
Nu puteţi răspunde subiectelor din acest forum
Nu puteţi modifica mesajele dumneavoastră în acest forum
Nu puteţi şterge mesajele dumneavoastră în acest forum

Căutare după:
Mergi la:  
Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group
Translation/Traducere: phpBB România