Sunt exact 3 saptamani de cand i-am spus intr-o seara
"Matteo, mama nu mai poate, pur si simplu nu mai pot sa-ti dau san! O sa te ajut sa treci peste asta cat mai usor, o sa fiu langa tine..."
N-a fost doar un moft de-al meu, nici nu m-a apucat asa dintr-o data... Erau cateva luni de cand ma gandeam la asta, de cand stiam cumva ca ne indreptam spre intarcare pentru ca nu mai puteam continua asa cum trebuie, asa cum merita copilul. Nu-mi mai venea sa fiu la dispozitia lui zi si noapte, nu-l mai vedeam ca pe copilasul neajutorat si dependent de san cum l-am simtit asa de fain in primul an de viata, cum l-am inteles si acceptat atunci fara sa ma gandesc la nimic, impotriva lui adi chiar, fara sprijinul lui de fapt...
Devenisem mandra ca alaptez, a fost un drum usor inca de la inceput, fara nici o problema, fara sani durerosi, laptele a venit repede si cu toate ca mi-a luat 2-3 luni pana m-am dezmeticit si l-am facut uneori sa planga inutil, pe urma totul a curs cat se poate de firesc, alaptat la cerere insemnand chiar la cerere si la noi (imi amintesc ca intre 3 si 5 luni il puneam la san la fiecare 2 ore si chiar mai putin, zi si noapte, fara sa mi se para absolut de loc o corvoada).
Apoi incet-incet, dupa 1,5 ani incolo lucrurile au inceput sa se schimbe, Matteo crestea si desi nu sugea exagerat de mult, incepusem sa-l aman\distrag ziua sperand sa uite, acceptand mult mai usor doar suptul de adormire. Pe urma nu mai suportam fataielile lui cand sugea (n-a stat nicodata linistit la san!), mainile ma racaiau pe celalat san, pe fata, devenisem foarte sensibila la asta si nu-l mai lasam. Pe urma noaptea, sugea de 2-3 ori, eu nu mai puteam adormi cu el la san, numaram minutele asteptand sa termine sau dupa ce simteam ca a baut laptele ii scoteam sanul din gurita si il rugam sa ne culcam acum; cateodata accepta, altadata plangea...
Si incepusem sa ma gandesc serios la intarcare, doar ca il simteam nepregatit si chiar nu vroiam sa se termine totul cu o trauma. Asa ca am incercat la un moment dat sa-i scurtez perioada de supt, mai ales noaptea, sa-i spun
"uite, iti da mama, dar numai un pic", insa incepea sa planga din start
ba-a mareee (asa ii spunea el la san,
ba-a), asa ca am renuntat repede la ideea asta ca nu mergea.
Apoi m-am gandit sa-i sar din "mese" si nu i-am dat intr-o dimineata la trezire, l-am pacalit cu altceva, mai incolo la fel, dar toata ziua numai aia zicea
ba-a, da?, obsesiv, nu se putea concentra la nici un joc, nu facea nimic, doar cerea san, dupa cateva ore am cedat si l-am regasit super fericit in bratele mele.
M-am simtit iar ca o nenorocita ca ii faceam asa ceva si luptam cu mine insami "sa-mi treaca", ma ignoram si mergea pentru un timp, apoi izbucneam dintr-o data si imi varsam refularea tot pe copil, poate il certam in timpul zilei sau ii dadeam sa suga "de obligatie", nu mai eram acolo cu el...
Pana cand mi-am dat seama clar ca alaptatul asta se transformase in altceva, in datorie de indeplinit, ma gandeam cu groaza ca eu n-o sa rezist pana se auto-intarca (si in stadiul ala nici n-aveam cum) si mai ales ca Matteo in nici un caz nu merita asa ceva.Mai mult ii luam decat ii dadeam simtind toate acele lucruri, mama nu mai era senina, alaptatul nu mai prea era la cerere, copilul era frustrat si confuz.
O fi fost de vina si situatia prin care trecem, cu adi fara servici toata iarna, mutatul in satul asta, izolata, traitul din datorii si implicit problemele dintre noi doi care au luat o amploare groaznica. Toate astea cred ca si-au spus cuvantul si clacam tot mai des.
Normal ca intarcatul nu ne-a rezolvat noua problemele, insa am simtit ca eliberam o parte din tensiune intre mine si Matteo, ca poate trai foarte bine, poate chiar mai bine si fara sanul meu, fara sa-l mai fac sa se simta neacceptat ca "iar vrea sa suga", sau ca un intrus in intimitatea mea sau mai stiu eu ce simtea sufletelul lui cand se apropia de mine.
Si mi-a demonstrat ca e puternic cum eu nu credeam, mai empatic decat as fi banuit si mai intelegator decat mine si taxo la un loc.
Singurul regret este ca s-a intamplat intr-o seara in care m-am certat cu el din cauza ca izbea jucariile de pamant, ceea ce mie nu-mi place si ma chinui sa-i comunic cat pot de frumos pana cand o face si a 3-a si a 4-a oara si atunci izbucnesc. Si pe fondul ala de nervi i-am refuzat sanul si mi-am zis ca n-o sa-i dau in noaptea asta, ma simteam pregatita sa fac fata plansului si sa incerc sa nu cedez.
A adormit in bratele mele plangand, eu ii repetam intr-una ca sunt lanag el si il ajut sa treaca peste, ca il iubesc, normal si ca e puternic. Noaptea s-a trezit si a plans, s-a enervat pe mine foarte rau, ma tragea de par, pe urma ma vroia langa el, apoi iar ma indeparta, iar ma tragea de par, oscila mereu, l-am inteles, nu eram nervoasa si i-am permis sa ma "pedepseasca".
A doua zi cred ca a cerut san de vreo 3 ori, i-am repetat aceleasi lucruri, i-am spus ca-mi pare rau, dar chiar nu mai pot, a adormit la fel la mine in brate. Si de atunci asa adoarme, imi mangaie buzele in continuu.
Nu s-a mai trezit noaptea din a 2-a noapte decat sa ceara apa.
Cred ca totul a durat 3 zile
Eu ma pregatisem pentru 3 saptamani...
Pana la urma... ziceti si voi... eu zic ca era totusi mai pregatit decat parea, sau a renuntat asa de usor de dragul meu...
revin cu amanunte din ciclul "si ce-am facut cu sanii" ca si acolo e o poveste.
L.E.
need help-vreau sa intarc
andreina