Ralitza scrie:
Ce m-a impresionat, si nu neaparat placut, e ca m-am regasit in copilul caruia aceste drepturi i-au fost negate, cum m-am regasit f. mult si in ce spunea Loredana despre ea, vorbind despre crizele Darei -dar sunt deja offtopic.
M-am cam intristat.
Apropos de articole noi ale acestui domn.-idee execelenta-m-ar interesa ce pot face adultii care se regasesc in acei copii lasati sa planga, sa astepte, sa dispere, ca sa scape de sechele corespunzatoare.
Iar sunt cumva offtopic- am transferat problema de la prunci la noi, si poate nu era cazul.
Dar imi doresc cu disperare ca aceste urme care exista in mine sa nu afecteze felul in care-l voi creste pe Mihai, maniera in care sunt si-i voi fi mama.
Ralitza, ca tot pomeneai de mine
, hai sa'ti zic cum privesc eu problema. Parerea mea e ca pt. un parinte care a fost neglijat fizic/moral atunci cand era mic, simpla constientizare a ceea ce i s'a intamplat atunci si nevoia imperioasa de a proceda altfel cu micutzul lui sunt cei mai importanti pasi in a depasi cu bine aceste traume. Din nefericire nu toti parintii reusesc sa priveasca obiectiv ceea ce li s'a intamplat candva. Sau poate rememoreaza totul insa nu fac nimic pt. a ieshi din cerc si continua sa procedeze cu copiii lor la fel cum au facut'o si parintii lor. Acum, sa fim serioase: sunt o multime de indivizi pt. care a fi manipulator, egoist, meschin, intolerant, indiferent etc., sunt niste virtuti pe care trebuie sa le posezi obligatoriu daca traieshti vremurile actuale. Sunt o multime de indivizi care nu se intreaba de ce au devenit asha fiindca lor nu li se pare nimic in neregula cu a avea aceste "calitati". Ei sunt niste "supravietuitori", in concluzie tiparul dupa care au fost crescuti e unul valabil, deci trebuie repetat cu proprii copii.
Sa'ti dau acum un exemplu: eu si frate'miu. Copii crescuti de aceiasi parinti, el mult mai traumatizat decat mine - deh, eu am fost al -lea nascut, si fata pe deasupra. Am nenumarate defecte pe care mi le'am constientizat cu destul de mult timp in urma. Tot timpul m'am intrebat ce anume a facut sa fiu asha. Zestrea genetica?: neeeeh, nici vorba. Educatia - parinti si scoala. Parintii insa au fost pe primul plan. Ce n'a mers? Asta, asta si asta. Ce e de facut? Aplic copilului meu un tipar total opus celui in care am fost eu crescuta, basca le vorbesc alor mei despre angoasele mele si le reprosez tratamentele aplicate - stiu, e traumatizant pt. ei, insa e nevoie sa'si asume ceea ce au facut (din nestiintza sau vointa proprie), plus ca e e extrem de terapeutic pt. mine, cel abuzat, sa ma confrunt direct cu "abuzatorul".
Frate'miu, repet, mai abuzat fizic/emotional ca mine, ce face? Isi neaga cu obstinentza ceea ce a patimit in copilarie, le gaseste scuze alor mei, repeta la nesfarsit comportamentul pasiv agresiv cu care se apara inca din copilarie, asta ducand, evident in continuare la nenumarate certuri cu parintii, sufera incontinuu precum un câine si, peste toate astea ce face?: repeta acelashi tipar de creshtere cu al lui copil. Nu activ, ci pasiv. El nu carpeshte niciodata copilul (el insusi a fost prea carpit la viatza lui), insa ii permite sotiei sa o faca tot timpul. El nu'l umileshte verbal pe copil (el insusi a fost tot timpul umilit verbal de taica'miu) insa ii permite sotiei s'o faca. Rezultatul?: un copil timorat si neincrezator ce a dezvoltat deja un comportament pasiv agresiv si cu care se vor chinui mult, desi nu realizeaza inca fiind destul de mic - are doar 10 ani. Ceea ce ii intereseaza pe ei acum este doar un copil supus care sa faca totul asha cum doresc ei. Perspectiva unui adult asemeni multora, angoasat si neadaptat nu'i prea intereseaza momentan tocmai fiindca nu si'au facut introspectiile necesare pt. a vedea care'i cauza felului lor de a fi (cumnata mea, alt fost copil abuzat de mama ei, de data asta).
Am stat si m'am gandit tot timpul: ce'l face pe frate'miu, un copil chinuit fizic si moral sa accepte acest tratament aplicat propriului copil? Probabil ca nici macar nu realizeaza ce se intampla. Nu conteaza cine e abuzatorul - mama sau tatal - efectele vor fi la fel de devastatoare pt. viitorul adult. Mi'am dat seama ca neaga inca ce s'a intamplat, altfel nu'mi explic cum de n'a luat masuri pana acum. Mi'am dat seama ca in capul lui o bataie fizica nu e decat cea cu cureaua, nu si o palma la fund sau un tras de urechi/perciuni. Mi'am dat seama ca n'a stat sa analizeze ca in timpul unei batai suferite in copilarie de fapt umilintza si neputintza pe care le resimtea erau cele care'l faceau sa urle, nu durerea fizica. De aia nu realizeaza ca trasul de perciuni in public a copilului lui echivaleaza cu o bataie privata cu cureaua in dormitor. Nu gestul conteaza, pt. el, ci dimensiunea durerii, de aici marea tragedie.
Probabil ca multi adulti sunt asha. Prea multi, poate. Eu, una, n'am sa uit niciodata ce simteam in momentul aplicarii palmelor, sau jignirilor. Nu pot sa'i fac asha ceva copilului meu indiferent ce ar face. Nu pot sa uit ce ura simteam fatza de taica'miu in acele momente. Ash muri sa stiu ca Dara simte asha ceva pt. mine. Nu m'ash mai putea simti mama, ci calau.
Am divagat ingrozitor, stiu. Ideea de baza e una: atat timp cat constientizezi ce ti s'a intamplat si incerci sa te vindeci de asta (adica aplicand cu totul alte metode in cresterea copilului tau) eu zic ca nu poate sa fie decat spre binele copilului. Toata lumea mai face greseli: important e sa realizezi la timp ce faci si sa incerci sa le indrepti cat timp se mai poate face ceva - mama mea a rezistat eroic reprosurilor mele, a plâns si mi'a cerut iertare pt. ceea ce a facut. A fost o eroina pt. mine si o iubesc enorm pt. ca a fost in stare sa'mi zica :"iarta'ma, la momentul respectiv am crezut ca fac bine, insa n'a fost asha. Biata de tine, prin ce trebuie sa fi trecut din cauza noastra". Cu tata insa, lucrurile stau taman invers, motiv pt. care certurile sunt la ordinea zilei inca. Nu numai ca a refuzat sa ma asculte si sa'mi recunoasca/accepte suferintza, insa m'a si invinovatzit ca'i reprosez lui toate esecurile mele, ca de fapt a fost un parinte foarte bun si ca daca nu s'ar fi comportat asha cu noi cine stie ce ratatzi am fi ajuns. Efectul?: port cu mine incontinuu o incordare si un stres teribil doar cat ma gandesc la tata, dar'mite sa ma vad cu el. E un soi de ura care ma otraveshte inca si'mi modifica in rau reactiile pe care le am fata de cei dragi, fata de cei pe care'i iubesc sincer si pentru care ar trebui sa arat o tolerantza si o rabdare muuult mai mare.
Revin, ca s'a trezit Daroiu.
FAQ
Căutare
Înregistrare 
Autentificare
Nu eram sanatoasa la cap atunci 
. Imi tot caut justificare, ca Vladut oricum plangea cand era vorba de somn, era in brate la mine, sau la el in patut, el tot plangea, plangea mult si nu prea mai eram apta sa suport plansul lui aproape continuu. Dar in sinea mea inteleg ca nu exista justificare. TRebuia sa stau acolo, langa el, chiar daca plangea, sa nu se simta abandonat atunci cand ii era greu. 
.
