attachmentparenting.ro/forum

allamarine,
ce bine ar fi daca toata lumea ar considera bebelusul o persoana, perfect substituibila noua, daca toata lumea i-ar acorda respectul cuvenit!!

foarte frumos

allamarine, ti-am mai spus as scrie mare pe un bener toate aceste intrebari poate ar mai deschide si altora ochii.

Felicitari, Ralu!

e f f frumos.
eu am insa un mic bemol legat de titlu, suna....medical, nustiucum:)
ceva de genu: cum ne comportam cu bebelusul sau in genul asta poate ar suna mai bine?

A fi părinte ar trebui să însemne a-i fi aproape copilului atunci când el are nevoie, nu când crezi tu că are nevoie. Lucrul acesta e greu de realizat, suntem "bruiaţi" de presiunile sociale, de aşteptările celorlaţi, de imaginea părintelui ideal creată şi întărită în mod constant în societatea noastră. În ochii celorlalţi, a-i oferi libertate copilului echivalează uneori cu a-l neglija sau cu a-l forţa să-şi depăşească limitele — când tocmai libertatea aceasta îi permite să se cunoască şi să-şi atingă aceste limite.

Ralu', te ador
fain, fain, fain!

titlul, Sabina, nu stiu ce sa zic tehnic, dar interior pe mine m-a prins

chiar de dimineata ma intrebam daca nu cumva il limitez cu ajutorul dat in situatiile pe care eu le consider oarecum periculoase pt el ori cred eu ca nu s-ar descurca. adica ii dau un ajutor necerut si nenecesar. intr-un fel cred ca-l limitez si asta pt ca ori mi-e mie teama - nu si lui - ca nu prevede si toate rezultatele actiunii lui, ori n-am suficienta incredere in capacitatile lui de a controla situatia a.i. sa nu fie in pericol.
de dimineata se bagase in cutia patului, printre perne si paturi, placerea lui. cand a vrut sa iasa, a descoperit ca se poate urca pe marginea cutiei, sa se si intoarca, sa iasa, sa intre. eu, bineinteles, grabita sa-l tin de maini, inainte sa-mi solicite el ajutorul. apoi i-am oferit capacul mobil al patului drept tobogan, dar tot cu ajutor, pana cand mi-am facut curaj si i-am dat drumul, lasandu-l sa se rostogoleasca liber. chiuia piticul de bucurie.
nu stiu insa cum mi-as putea controla teama de accidente, mai ales ca a fost o data in care l-am lasat nesupravegheat pe hol si era sa se sufoce cu o moneda. plus ca nu mai am incredere in capacitatea mea de a evalua o situatie - este sau nu periculoasa.

allamarine , daca ai stii cat imi bat eu gura cu toti ceilalti punandu-le celeasi intrebari[in special mamici]

Fetita mea e alpinista,mai nou.Urca pe scaun,de unde se scatara apoi pe masa.Daca o las sa-si urmeze traseul,intinde gatul sa vada ce ar fi interesant si,eventual,posibil de apucat si mai sus,pe rafturi.Daca nu o intereseaza rafturile pe moment,se uita la ramele de fotografii sau tablouri aflate la nivelul respectiv.De foarte-foarte aproape,punand degetele si nasucul pe sticla ramelor.Asta in timp ce picioarele cauta sprijin printre ustensile de scris,mouse,carti...Am uitat sa precizez ca inaltimea mesei este undeva la 80 si ceva de cm de podea.
Daca totusi nu e de gasit pe masa,poate fi localizata usor pe sofa sau pe patul nostru,insa nu intr-o zona prea sigura(din punctul meu de vedere),ci foarte aproape de margine.Si tot stand in picioare si admirand lumea de pe marginea prapastiei(tot din punctul meu de vedere).Ea,in schimb,se simte bine,ba chiar se distreaza vazandu-mi uneori fatza panicata la localizarea bietului meu copil...si rade si chicoteste in cele cateva(2,3) secunde pana reusesc eu sa ajung la ea,cu finuta-mi silueta de gravida in 39 de saptamani.Si cand sunt aproape de ea si gata sa o prind,ea se arunca plina de veselie intre perne,pe spate...sau se aseaza simplu,in fundic.

E in pericol real sau constientizeaza foarte bine imprejurarile si riscurile la care se supune(ca nu se arunca pe jos,ci in directia buna,unde e moale!!)?La ghicitoarea asta nu am gasit inca rezolvarea,inca ma zbat s-o dezleg,intre zambet si muuulte suspine...

Vreau sa mai precizez,totusi,in favoarea micii inculpate,ca nu i s-a intamplat nimic rau pana acum,si asta nu datorita interventiilor mele destul de intarziate,din cauza reflexelor de ursoaica (temporara!)... Doar pe la 8-9 luni a picat din pat,de la inaltime foarte mica,pt ca nu stia inca sa coboare cum trebuie.De atunci,cum scriam si la inceput,are un echilibru de invidiat(eu as prefera sa fie putin mai terestra,insa... ).

eh, no! as zice
ea poate sa transfere actiunea de explorare a mediului intr-un joc in care te implica
nimic rau pana cand intelegi ce vrei
Leo, baietelul prietenei mele fost invatat ca mama il prinde in momentele in care el se lasa sa pice, sa cada
astfel Francesca toata ziulica e in spatele lui sa-l prinda
probleme e ca se arunca chiar si de la inaltimi mari
si eu abia acest fapt il consider periculor
pentru ca pe langa ca trebuie sa-si evalueze distantele, viteza, propriile sale miscari mai trebuie sa le evalueze si pe ale tale pentru a fi in sintonie
pentru ca in gol ma indoiesc ca s-ar arunca, instinctul de supravietuire ii cel care-i conduce, inca, la varsta asta

din ce descrii tu imi aminteste sigur fatuca, pe care n-am secondat-o niciodata astfel si care a invatat sa aprecieze foarte bine distanta, viteza de deplasare a obiectele, a invatat sa-si cunoasca propriile limite




pai eu zic ca deja ti-a dat un raspuns
cade pe moale, nu?
astfel observam si la ai mei comportamente autoprotective
eu am marmura in casa, doar intr-o camera parchet, iar covorul acopera putin din suprafata casei si singuri se puneau pe covor
nu trebuia sa-i protejez eu, se protejau singuri

urmareste si acest link
http://www.attachmentparenting.ro/forum ... .php?t=734

cat are acum mica alpinista?

Julia,al meu baiet face asta cu mareeeee placere,adik ,sare in pat pana langa margine si sare sus ,acum am obs ca i-si ridica picioarele pana la fundic,ajunge la margine apoi se redreseaza singur,apoi se arunca in fund,se da pe spate,dar niciodata nu a cazut ....la bucatarie,eu fac treaba(spal vase,curat cate ceva),el, se suie pe scaun,apoi pe masa si de acolo observa lumea ..la inceput si eu stateam numai in spatele lui,dar cum nu a cazut niciodata stau mai calma,il las si doar il observ...si mai face si faza cu aruncatul in brate de la inaltimi relativ mari,dar tot cand e sigur el ca ajunge fix la mine in brate se arunca.

Sarah are un an si 5 luni trecute fix... si in seara asta a cazut de pe scaun.Era si semiintuneric in camera,nu am fost pe faza sa o pot prinde,insa probabil ca incidentul de astazi ii va mai taia din elanul de pana acum.Nu a patit nimic,desi ma ingrozesc cand ma gandesc la variante... Doar o sperietura buna,ca tare m-a mai strans de gat cand am luat-o s-o alin.Amandorura ne batea inima ca la soricei...

Julia, eu tot timpul imi spun ca nu e important atat faptul ca mai si cad ci faptul ca insumand totul sunt foarte buni cataratori si nu numai
le studiez foarte mult miscarea, eu sunt fascinata de aspectul acesta al lor, si ii vad ca se misca concentrati, siguri pe ei, se angajeaza in actiuni noi abia dupa ce au fixat etape precedente de dezvoltare neouromotorie

au fost multe situatii in care pareau ca s-au lovit rau si tendinta era sa-i iau sa-i consolez, dar erau atat de concentrati sa-si finalizeze actiunea pentru care se angajasera incat renuntam

s-a intamplat sa se loveasca chiar rau (bendis intr-o singura dupamiaza si-a procurat 4 lovituri in frunte cu leganul, care mie-mi pareau urate)
am incercat s-o iau de acolo, dar a inceput sa planga, ea vroia la leagan, sa-l manipuleze, sa-i urmareasca miscarea de dute-vino
iar in acest timp statea sub leagan, urmarindu-l fascinata
a doua zi cand i-am vazut vanataile pe frunte mi-am reprosat, ca pe urma sa-mi spun ca nu are rost sa ma framant
foarte probabil or fi ca vanataile noastre pe maini, picioare pe care le avem uneori si nu stim de unde ni le-am procurat


cele mai urate incidente pe care le-au avut: erau in baie, sareau in vana cu apa, Felix pe la 11 luni parca si-a lovit dintii din fata, sus
iar fata ceva mai devreme, tot in bordul vanii si-a lovit un dinte

Allamarine m-a impresionat cata dreptate ai avut cand ai scris acel articol - jos palaria, ma bucur ca exista parinti care chiar simt asa ceva.

A fi parinte inseamna in primul rand sa iti auzi si sa iti asculti copilul, sa inveti de la el si impreuna cu el ce ii este bine si cum se poate dezvolta in ritmul si armonia lui, este ca o sculptura care se afla in blocul de marmura asteptand sa arunci bucatile de prisos care o tin inchisa, ca o simfonie ce canta in sufletul tau asteptand sa gaseasca mainile care sa o cante sa se poata auzi in voie ...

Inca odata iti multumesc pentru ceea ce ai scris