attachmentparenting.ro/forum

Deci ma gandeam zilele astea la un aspect, adica cum se cearta adultii intre ei, cum se cearta copiii intre ei si cum cearta adultii copiii sau a patra posibiltate cum se cearta un adult cu un copil.


Atat deocamdata, pe luni ca weekendul nu ma ating de calculator

Eu cu sotul nu ma cert si in general cand ma cert (adica ma contrazic sau dezbat cu cineva) nu tip. Vorbesc si tot revin si tot incerc, nu tip dar am un ton altfel decat deobicei. Nu stiu cum se cearta doi copii intre ei, de certat propriu zis nu il cert pe Alexei iar el pe mine ma cearta (cand ma imita) cand ii stric ceva si atunci foloseste expresiile mele gen:"Hai ca esti si tu ceva....!!! Fi mai atenta ma mami ma ca imi strici trenul/barca/castelul in fine. Daca o comit grav imi zice:"Acum cere scuze ca sa te iert."

eu ma uit la ai mei cum se cearta, au un limbaj personal, vorbesc intotdeauna la persoana intai "asta e al meu!", "nu-ti dau!", etc
cand un adult cearta un copil, gata! uita sa mai vorbeasca un limbaj personal
intervine morala: "trebuie sa faci aia, te rog!" (se observa discrepanta?)
"daca nu vei face asa nu vei creste"...bla..bla..bla...de la acest nivel urechile copilului se inchid, nu mai aude nimic sau nu mai vrea sa auda
practic copilul nu isi insuseste nimic care sa-l ajute sa creasca, ci cel mult invata sa gestioneze morala parintilor "nu fac asta ca iar incepe...."
eu reinvat sa ma cert la persoana I
e atat de invatat de la ei
in plus, ce am observat, nu raman cu resentimente
cred si eu, nu s-a atins integritatea nimanui, cat timp comunicarea se face la modul "despre mine"

ah, copiii mai maricei care sunt certati cu tot cu apendicul morala invata si ei toata aceasta morala: "esti rau daca nu-mi dai asta"
si cica nu-s competenti pruncii

eu cu fi-mea recunosc ca gasesc placere sa ma cert, are o verva, se simte atat de libera sa-si sustina punctul de vedere... si-o ador in timp
pacat ca nu am fost pe intr-atat de senina cu Felix initial

mda, eu am fost tare surprinsa si, de fapt, cam speriata. in doua randuri cand tata mi-a catalogat fata.
delia i-a zis ca miroase. iar el, cu toata usurinta pe care ti-o da obisnuinta, i-a zis ca minte. ca el a facut baie tocmai.
am intepenit si mi s-a infipt fix in inima. nu ma puteam gandi la copila mea ca mintind. si uite cat de usor li se poate spune. si am sa o duc probabil la gradinite, scoli, in care i se vor tot spune lucruri de-astea. tata a sesizat repede si nu a mai etichetat. dar asta dupa ce i-a scapat si ca-i rea. pentru ca refuzase sa se imbrace dupa ce au fost la joaca in mall. si pe niste friguri cumplite a venit cu ea in bluza de corp cu maneci lungi .
delia care-i in stare sa simta lupta pentru putere in formele ei cele mai subtile, a trebuit, evident, sa se opuna la ce i se parea a fi o impunere a ceva ce ea facea usor. dar na, tata era obisnuit cu alt fel de copii. de-aia caracterizati prin faptul ca asculta sau ca nu. dar, repet, multe s-au schimbat in timp.
dar ce idee, desi nu-s certuri poate violente (desi pot sa doara) uite cat de greu este sa spui ca tu ai o neplacere in legatura cu mesajul primit sau comportamentul celuilalt si cat de usor sa-l etichetezi.
ce incerc eu acum este sa gasesc cuvinte mai nuantate pentru lucruri, sa scap de cuvintele de rau/bun, frumos/urat. a fost mortal cat ne-a batut capul sa gasim cum sa o caracterizam pe mama vitrega a albei ca zapada. am zis ca nu era prea buna, iar delia mi-a zis ca asta sa zic despre mancaruri, nu despre oameni. si mi s-a parut de bun simt. dar uite ca mi-a fost cam greu. al meu a gasit cuvantul rapace . eu lacoma, egoista, trufasa.

mai aproape de subiect am o amintire veche. ii vedeam pe prietena mea din copilarie (in copilarie) cum se cearta cu fratele ei si pur si simplu mi-as fi dorit mult o astfel de cearta cu fratele meu. la noi mizele erau mult mai mari, mai adanci, iubiri de revendicat, nedreptati ale celor mari de razbunat....eu nu, pentru ca aparent eram cea privilegiata.

asa ca depinde, si la copii, de ce fel de copii vorbim. ca exista si aici certuri senine sau ... grave.

intre doo teste, in mare viteza si pe langa subiect :d

odata cu venirea la slatina mi am dat seama ca d nu cunoaste notiuni de rau, urat, prost. noi nu le-am folosit niciodata. evident, a avut tata grija de asta...

diana, eu as zice ca e ok sa cunoasca si notiunile astea..atata vreme cat nu sunt ei insisi etichetati asa pentru orice fleac..si pentru nimic acum...la 2 ani un copil nu poate fi prostcrescut si rau..dar putem vorbi despre alte lucruri in acest mod, pentru a le face diferenta..de ex, al meu, fiind maniac cu curatenia si ducand orice "caca" gasit pe jos la gunoi, a trebuit sa-l opresc sa faca asta si pe strada cu gunoaiele aruncate de altii "rai" care fac mizerie...


ne certam in joaca....daca o data i-am facut observatie ca scuipa pe jos de ex, atunci cand ma vede ca scap ceva pe jos imi arata degetul si ma "cearta" pe limba lui ca am facut "cah"

cand nu are chef de mine, imi arata usa si imi zice "pa", furios, evident ca vine dupa mine in 5 secunde, surazator...

cu tatsu ma mai cert, mai ales pt copil, si acum am invatat amandoi sa o facem mai voalat, mai fara ton ridicat, ca daca ne vedea certandu-ne, cerea imediat tz

cand tatsu injura pe cate unul in trafic, octavian il imita si il descoase de motivul certei, apoi cearta si el masinile pe sosea

mama l-a facut "obraznic" ca a facut pishu pe el iar el i-a dat imediat una peste mana....deci conteaza cu ce scop il certi, sa-l dresezi sau sa-l ajuti sa inteleaga ca si cei mari au sentimente..in cazul de fata, reactia lui mi s-a parut normala

e inevitabila cearta,atata timp cat ne ajuta sa ne exprimam sentimentele, si pe noi si pe copii..si nu ne simtim manipulati de ea....

Ca sa vorbesc despre cearta trebuie sa impart relatia noastra in doua perioade: inainte de Alex si dupa Alex.
Astfel, inainte de Alex, locuiam impreuna deja de 13 ani si eram amandoi relaxati, ieseam muuult, dormeam mult, ne uitam la filme, ne intalneam cu prietenii. Cu o asfel de viata, singurele noastre divergente erau legate de alegerea filmului la care sa ne uitam sau a barului/cabanei unde sa iesim la sfarsit de saptamana. Va marturisesc ca judecam in mintea mea alte cupluri care mereu aveau ceva de impartit. Mi se parea cel mai simplu lucru din lume sa ai o relatie care sa mearga. Ne consideram norocosi si clar facuti unul pentru altul.
Apoi am nascut si odata cu asta ne-am schimbat. Definitiv. Amandoi. Ne iubim in continuare unul pe altul dar mai presus de noi iubim copilul. Astfel ca au aparut certurile.
Scria Gazzella pe undeva ca o relatie se reconstruieste odata cu aparitia copilului. Dar de data asta nu cu plimbari sub clar de luna ci infruntand greutati zi de zi. Asa si noi. Suntem intr-un continuu proces de modelare, remodelare, reconstructie, presarat cu discutii in contradictoriu, reprosuri de ambele parti. Fiecare are ceva de revendicat. Fiecare si-ar vrea cateodata inapoi viata dinaintei. Cu tabieturile ei, cu duminicile luungi si linistite, cu iesiri in cluburile oarecum boeme unde stateam la povesti, tigari si beri pana dimineata. Si pentru ca cel putin deocamdata asta nu se poate intervine frustrarea. Care frustrare, pe fondul oboselii noptilor prea des intrerupte (Alex doarme cu noi in pat si nu are inca o noapte in care sa fi dormit mai mult de 3 ore legate) duce inevitabil la cearta. Macar ne certam la persoana I. Din lucruri lipsite de sens. Desi, daca bine ma gandesc, in majoritatea cazurilor ma cert singura. Ca el e o fire tare pasnica si e mult de lucru sa il scoti din sarite. Suferim apoi ca il facem pe asta micu martorul imaturitatii noastre si incercam sa nu ii dam amploare. Si ne impacam repede.
In plus, al meu, cu toate ca stie cat mi-i de drag, se vede uneori dat la o parte. Si nici eu nu ma simt deocamdata capabila sa o fac pe multifunctionala (dupa cum bine stim ca trebuie sa fie o mama, din sfaturile care umplu paginile de profil). As vrea sa nu se indoiasca niciodata de dragostea mea chiar daca uneori, obosita si preocupata de asta micu nu i-o mai arat.

anca, baga-i apreciere si se pune Teoretic cica ar trebui sa fie urmatoarea ordine a iubirii: pentru Dumnezeu, sot si copil.
Eu cred ca nu incape comparatie. Cred ca primii doi ar trebui sa fie deja "satisfacuti" cand vine al treilea Dar tot trebuie sa le dam macar din gandurile noastre bune, daca timp nu mai e. Si daca primesc ganduri bune, mai lasa si ei pretentiile de "tratamente speciale".

noi ne certam eficient recent..adica se lamuresc unele lucruri
Catre copii si eu reinvat sa ma exprim la pers I.

eu cu fi-mea recunosc ca gasesc placere sa ma cert, are o verva, se simte atat de libera sa-si sustina punctul de vedere... si-o ador in timp
pacat ca nu am fost pe intr-atat de senina cu Felix initial[/quote]

eu sunt moaca rau, nici sa ma cert nu sunt in stare- asa spunea bunica .
eu daca am ceva de zis si ridic tonul pt 5 secunde, am apoi nevoie de timp sa-mi recapat respiratia, bataile inimii si postura decenta.
deci in general eu nu "tip" si sunt mai calma de fel, ei bine fata mea e teribila; inutil sa va spun ca poate tipa cat e nevoie de mult si de tare ( poate tipa si incet dar ca sa intelegeti cum vine asta trebuie sa o filmez cu explicatia ) si uneori e o adevarata placere sa-i observ indignarea si argumentatia, pe cat este uimirea de mare; eu nu-mi amintesc sa fi ridicat tonul vreodata mamei sau tatalui... dar cine stie si ma intreb acuma oare de ce? ok parintii mei au fost niste scumpi, cei mai iubiti dintre pamanteni dar indiscutabil au facut o groaza de greseli crescandu-ne pe mine si sora mea. totusi stau si ma intreb de ce fata de tata aveam o teama oarecare... probabil ca mama ne-a inoculat-o in fuga de responsabilitate.. ok, o dau in altceva.
deci fetita mea, se cearta pana o bufneste rasul. ma irita ca eu sunt atat de uimita iar sotul meu ii spune ca bietul copil ma copiaza! daca aveam pe jumatate abilitatea ei de a sustine un argument eram departe...
cu baiatul e altfel, el e ca mine, calm, tacut, vorbeste doar daca e musai, n-am avut inca vreo "cearta".

ah uitam ce doream sa spun, ceva ce am observat la fetita;de 2 ocazii cand a decis ca e suficient spune; ok ,am sa ma duc sa ma pedepsesc acum. si merge cu fata la colt (un colt oarecare, chiar si invizibil)
aici eu ma enevez pt ca eu nu i-am invatat termentul de disciplina si in nici un caz de pedeapsa. pt noi in general e suficient daca ii spun ca m-am suparat. dar ca sa o vad pedepsindu-se singura si comentand ca nu stie de ce s-a nascut rea ma umple de revolta. efortul pe care l-am depus in a repara ce-a stricat cine stie ce scoala sau alta persoana, a fost considerabil .

adana si eu am avut o reactie nu tocmai placuta cand am auzit-o pe sora mea acuzand-o pe fetita ca minte; avea doar 3 ani si a trebuit sa-i explic ca ea inca nu stie ce inseamna sa minti si ca as pefera sa-i povestesc mai tarziu.
sora mea evident vorbea fara sa gandeasca, iar fetita se uita la ea mirata.
si eu am cautat multa vreme si inca o mai fac, alte modalitati pt a explica ceva mai putin placut.
de ex, tot legat de fetita mea; ea e foarte iute, repezita, uneori cum spune ea hyper, deci are tendinta sa darame lucruri in jur, sa nu fie atat de atenta pe cat ar trebui, sa uite ceva imediat sau sa se loveasca in graba. odata s-a repezit sa ma pupe si m-a lovit asa de rau incat am ramas cateva secunde derutata, s-a speriat de reactia mea (aia unde am ramas fara cuvinte cateva secunde astea) si a inceput sa planga ascunzandu-se sub plapuma, cerandu-si scuze la nesfarsit, cum ca nu stie de ce e asa de "clumsy" tot timpul si ca n-a vrut sa ma loveasca ci sa ma pupe "cu foc" .
a trebuit sa o impac, luandu-l pe clumsy asta si transformandu-l in nu stiu cate alte cuvinte frumoase si menie sa o faca se se simta bine din nou.

uaaau, immaculee, ce-ai acolo! Cat timp au copilasii tai? Ataaat de multe intelege fetita ta! D-apoi baiatul, daca zici ca-i calm si linistit. Ce-am zis

Noi toti in magazin. Vladimir dispare si-l aud discutand ceva cu un alt baietel. Nu intelegeam ce, dar ii urmaream glasul, sa nu plece(Vladimir, nu glasul )(n-a facut-o niciodata, dar stiu si eu?)
In fine, noi preocupati sa cautam niste hainute, copiii se apropie si vad ca discuta cu un baietel cu vreo 2-3 ani mai mare. Il provoca pe Vladimir, dar nu am priceput cu ce. Insa am devenit interesata, fiindca parea ceva nou pt el.
Il aud zicand pe pusti:"Dar eu sunt mai mare"
Vladimir: "Si eu sunt mare"
Baietelul:"Dar eu sunt cu muult mai mare"
Si faza se repeta

Vladimir, gandindu-se 2 secunde, plictisit de monotonie, zambind jucaus, apucandu-se de colturile hainutei:" Eu am geaca"
Si nu la modul serios, ca nici nu are habar vreodata ca-i imbracat ori ba


Ah, cu catalogarile
Ai mei ii spun ca e "plangacios" , ca bla bla baietii nu plang, ca nu e cuminte etc
Si eu mor putin cate putin. Si ma enervez. Si le spun. Urmare:


Ieri sosim acasa din parc. Cu plansete. Inghetasem cu Filip in brate, copiii toti plecasera. Vladimir era obosit, nervos si incercam sa-i vorbesc. Nu reuseam deloc(zicea ca oricum e timpul pentru plans ), dar se linisteste oarecum. Si ii spun:" Tu esti suparat pe mine ca te-am adus acasa, cand voiai sa mai stai afara"
"Nu, eu sunt plangacios"

Si am murit iar, l-am luat in brate... plangacioasa
noroc cu Filip ca ne revenim, asa, sa nu uitam si de el

am fost la un curs de management al conflictului siacolo am fost instruiti sa folosim persoana I de 2 ani ma straduiesc...

ralus, sporuri;)
cris toata viata (si a lor) crestem. Ia firesc spusele altora, tu doar zi cum sti tu, cu afirmativ, fara sa negi ce zic ei... si-apoi de copil se prinde ce are mai mult sens. Doar ca tu fiind fara patos, senina, ai si mai mare influenta... fara sa ti sa influentezi.
m-am zapacit?
Inca o data