MaMitza scrie:
Cel mai frumos lucru pe care il spune "nenicul" asta este "Copii vor sa fie vazuti." imi place asta asa de mult si ma uit la Alexei si ma intreb....
uite, si mie asta mi-a ramas mult intiparit: copiii tre sa fie vazuti
si explica el asa bine cum si de ce
si ma gandeam acum ce aveam de spus azi despre ai mei, si ma gandeam la colaborare, ieri a fost un episod in mai multe scene de/despre colaborare la noi (aseara a fost ceva fantastic in termeni de intelegere la un nivel intim ceea ce este colaborarea, practic daca parintii s-ar scutura de toate ideile preconcepute, toate stereotipurile educatioanle ar vedea copiii astia cum incearca disperat sa colaboreze)
imaginea de sine a copilului se formeaza printr-o reflexie
adica cum sa explic io: mama il vede pe copil, e incantata de copil, nu de performantele sale ci de insusi copil in tot complexul sau, si copilul preia de la mama mesajul ca e valoros si implicit isi atribuie o valoare, valoare care ii va permite sa-si construiasca autostima, care ulterior il va determina sa se propuna solicitand respect de la sine, de la cei din jurul sau
mamitza, eu tot am vorbit despre juul in diverse topicuri.... dupa ce vei citi intreaga cartea te vei prinde in care.....
asa..un alt aspect e cel al pedepselor, de fiecare data cand un copil este pedepsit, umilit se stirbeste cate un pic din autostima acestuia (si nu trebuie neaparat sa-i spui ca-i bou si dobitoc ci doar sa-i impui sa deseneze "inspre binele lui"; feciorasul meu a colaborat acceptand sa renunte la sine, doar pentru a ma multumi pe mine. totusi inca imi mai dadea credit comunicand ca o face, dar nu cu bunavointa, asteptand sa vad adevarata pozitie in care l-am pus)
practic, corect si sanatos ar fi ca un copil sa fie tratat exact ca o persoana
adica eu nu ma pun sa-i impun lui Felix sa deseneze
la naiba, am fost invatatati sa atribuim atatea sustineri "nobile" "necesitatii" de-a impune unui copil ceva, aparent atat de nevinovat ca si desenul
dar eu nu fac decat sa violez spatiile copilului, identitatea sa, sensul sau de demnitate pe care il are
asa...si atunci daca tot am facut-o, presupunand ca totusi sunt o mama suficient de buna, ma scutur bine, imi acccept limitele, imi asum greselile, imi dau la o parte miile de sentimente de vinovatie* si la modul cel mai transparent, simplu ii expun lui Felix ca am gresit, ca imi pare rau ca m-am comportant urat cu el si ca responsabilitatea e doar a mea ca si parinte.
aa..si aici subintra un alt concept important - responsabilitatea, practic copii invata sa fie responsabili de ei insisi avand parinti care la randul lor sunt responsabili pentru ei
copiii invata sa se limiteze, delimiteze in raport cu altii avand parinti responsabili, care se limiteaza, delimiteaza in raport cu altii
adica daca mie nu-mi place ca de 10 ori pe zi sa fie un litru de lapte pe jos n-o sa fac pe victima pentru a fi intr-un spirit gresit AP ci o sa comunic clar ca ma deranjeaza sa curat si nu am sa permit sa curat
ma delimitez: "asra sunt, pana aici pot" si pretind sa-mi fie respectate limitele
intatdeuana comunicarea se face in prima persoana, eu despre mine, eu ma expun cautand sa nu critic, pedepsez, recompensez pe altii
asa..si am ajuns la recompense, laude
si ne intoarcem la nevoia copiilor de-a fi vazuti
practic copilul face un apel la mama pentru a fi observat, ca sa aiba el certitudinea ca este vazut, ca este valorificat si in loc sa fie copilul vazut este "binecuvantat" c-o evaluare
fie si buna ea, tot e ceva in minus fata de ce, cat avea nevoie copilul pentru a-si construi imaginea de sine, autostima, adica doar simplul fapt de-a fi vazut
bine, bine si de unde copilul se adreseaza "spontan" parintelui?
- mama, uite ce desen frumos am facut?
pentru ca initial parintele in primul moment in care copilul i-a atras atentia asupra necesitatii de-a fi vazut, i-a raspuns copilului c-o evaluare
iar copilul competent fiind, un alt concept fantastic, a invatat sa ofere parintelui exact ce acesta a lasat sa se inteleaga ca asteapta, adica performante
aia! si aici intervine un risc mare, copilul in timp inceteaza sa se mai ofere pe sine, oferint performante, devenind dependent de aprecierea celor din jur in functie de prestatiile sale, nu pentru simplul fapt ca exista.
si sa ajung iarasi la colaborare: copii colaboreaza constant cu noi, practic doar n cazuri extrem de rare un copil nu mai colaboreaza cu parintele, dupa ce a colaborat excesiv de muult si a fost invins de incapacitatea parintelui de-a vedea copilul colaborand
ieri, aseara Felix m-a vazut usor adormita in pat, obosita, motaiam
si foarte serios mi-a expus ce fac eu seara de obicei si ca el vrea sa fac toate aceste in locul meu ca eu sa ma pot odihni
si s-a dus, a spalat vasele, a dat cu matura, a aranjat jucarii...asa cum stia el
insasi aceasta activitatea complexa l-a facut sa-si atribuie o valoare, pe urma a venit simplu si s-a pus langa mine, ne-am strans in brate si as am stat cateva minute
nu m-a interesat nici vasaele despre cum erau spalate, nici apa de langa chiuveta, nici ca la urma a lasat matura in sufragerie ci am vazut doar copilul de langa mine dornic sa se valorifice si l-am valorificat doar comunicandu-i tacit ca-mi face placere sa colaboram, impartasim minute de pace impreuna.
si eu care pana atunci, adica aseara eram oarecum convinsa ca impunsul de-a face ordine, curatenie se cultiva (ce nonsens!)
pana atunci eu ii ceream oarecum lui Felix sa puna in ordine, dar cererea mea era de la "mama care educa" catre "fiul care se cere educat", nu de la o persoan la o alta persoana
eu pana acum incalcasem un principiu, de "uguale dignita", super fain si acesta, care e unul extrem de complex
si nu-mi vine sa cred, cartea e disponibila
on line, dar in limba italiana
ieri am vazut cum se naste colaborarea tratand persoana chiar cea de 4 ani ca si persoana, adica spontan, voluntar, cu placere pentru tine insuti si pentru cel de langa tine
si tot despre competentele copiilor: exista cateva unde parintele chiar nu are ce sa intervina,
deloc: alimentatia, modul de-a se imbraca: subtire, gros, elegant sau nu, deci tot ceea ce tine de organismul lor, care este in stransa relatie cu functiile organismului lor.
* foarte important, parintele care nu este capabil sa se accepte, sa-si asume trecutul si sa treaca sanatos la un mod de viata mai in armonie cu adevaratele sale necesitati si adevaratele necesitati a familiei va fi un parinte care isi va chinui copilul
adica "mama sufera din cauza ca eu n-am fost suficient de capabil, competent ca sa n-o aduc in acest punct"
deci inca o data, mama isi asuma responsabilitatea, tre' s-o faca ca sa elibereze copilul de o povara, ca sa nu-l oblige sa-si asume el responsabilitati, mama trebuie sa se ierte si mama trebuie ca in maniera determinata sa faca binele acolo unde este, adica in prezent